Prin 2005 i-am povestit prietenului meu Andrei Butica, impreuna cu care pregateam un scurt-metraj, o intamplare de la una din primele mele filmari de regizor "profesionist".
Trebuia sa filmez un testimonial in care o adolescenta din provincie urma sa relateze cum a trimis trei etichete de suc la o promotie publicitara si cum, in urma tragerii la sorti, a castigat o masina. Fata aia nu era deloc bucuroasa, din contra, era intr-o stare mizerabila pentru ca parintii hotarisera ca ea trebuie sa vanda masina, astfel incat ei sa poata plati niste datorii. Andrei a spus ca i se pare o idee buna pentru un film. Incurajat de parerea lui, am scris impreuna cu Augustina Stanciu o varianta de vreo 30 de pagini. Nu prea functiona, povestea era cam grabita, asa ca, incet-incet, l-am transformat intr-un scenariu mai lung.

La drept vorbind, nu mi-a fost niciodata prea clar despre ce este acest film. Mi s-a parut initial ca e despre foarte multe lucruri. Despre cum se raporteaza oamenii la ideea de bine. Despre compromisuri si despre minciuna. Despre cum limbajul filmului poate fi folosit pentru a minti. Despre ce inseamna sa fii un adolescent speriat si sa nu ai curajul sa te opui pana la capat parintilor tai. Despre cum e sa fii parinte si sa trebuiasca sa profiti de propriul copil pentru a-ti indeplini planurile de viata. Despre negociere. Despre fericire, tristete si consum. Despre capitalism. Despre cum se insereaza in Piata Universitatii, vara. Gasisem si un proverb romanesc absolut oribil care rezuma ceva din filozofia filmului: "Frate, frate, dar branza-i pe bani".

Vazand filmul incheiat, nu stiu cate din lucrurile de mai sus au ramas. Nu stiu daca filmul e bun sau prost. Nu am nici pregatirea, nici distanta necesara pentru a-mi da seama. Si nici nu e treaba mea, din fericire. Sper doar ca cine va vedea filmul va gasi in el ceva care sa aiba sens si care sa-l emotioneze.